Diabetul, scurtă istorie a acestei afecţiuni mortale până acum un secol
sursa foto: pixabay
Diabetul apare atunci când organismul nu produce suficient de multă insulină sau nu răspunde la insulină în mod normal, ambele situaţii conducând la acumulări de glucoză în sânge.
Hormonul numit insulină permite celulelor corpului să folosească glucoza ca sursă de energie. Când secreţia de insulină este insuficientă sau când insulina nu-şi îndeplineşte rolul în organism apare boala denumită diabet. Diabetul poate fi ţinut sub control printr-o supraveghere atentă a dietei şi a greutăţii şi prin exerciţii fizice, ca supliment al tratamentului medical, conform portalului de ştiri şi informaţii medicale medicalnewstoday.com.
Până acum un secol, diabetul de tipul 1 era o boală care provoca moartea în interval de timp de câteva luni sau chiar săptămâni. Descoperirea şi introducerea insulinei ca tratament a schimbat acest pronostic nefast inevitabil pentru pacienţi.
În 1936, medicul britanic Sir Harold Percival Himsworth a publicat o lucrare ştiinţifică în care diferenţia între diabetul de tipul I şi diabetul de tipul II. El a teoretizat faptul că numeroşi oameni se confruntă cu o rezistenţă la insulină şi nu cu o deficienţă a acestui hormon. Rezistenţa la insulină este unul dintre factorii care conduc la apariţia diabetului de tipul II.
Când o persoană are rezistenţă la insulină, celulele din organism îşi pierd sensibilitatea faţă de insulină şi astfel scade permeabilitatea membranei celulare faţă de glucoză, care rămâne la un nivel ridicat în sânge. Ca reacţie la acest fenomen, pancreasul îşi suplimentează producţia de insulină, iar când acest lucru se întâmplă de-a lungul unei perioade mari de timp, pancreasul este afectat.
Nici în prezent nu există un tratament care să elimine diabetul, însă noile medicamente şi înţelegerea mecanismelor care declanşează această maladie au făcut ca bolnavii de diabet să poată duce vieţi aproape normale.
Istoria diabetului şi a tratamentelor folosite iniţial este esenţială pentru a înţelege importanţa descoperirii insulinei, de la care se împlinesc anul acesta 100 de ani.
În urmă cu 3000 de ani, vechii egipteni menţionau o boală care corespunde foarte bine diabetului de tipul 1. Printre manifestările acestei boli, urinarea frecventă, sete şi pierderi în greutate. Egiptenii recomandau diete pe bază de cereale integrale pentru a reduce din simptome.
În India Antică oamenii au descoperit că pot apela la furnici pentru a testa această boală. Furnicile erau puse în apropierea unui recipient cu urină de la persoana care era bolnavă. Dacă furnicile se adunau în jurul recipientului, acest lucru reprezenta un semn că în urină se află niveluri ridicate de zahăr. Indienii numeau această boală “madhumeha”, care s-ar traduce drept “urină de miere” sau “urină dulce”.
Prima menţiune a termenului “diabet” provine din secolul III î.Hr, de la Apollonius din Memphis.
În timp, medicii eleni au ajuns să distingă între două tipuri de diabet, diabetul mellitus (zaharat) şi diabetul insipidus (insipid). Diabetul insipid nu are o legătură cu diabetul zaharat. Chiar dacă are ca simptome starea de sete şi urinarea frecventă, el nu afectează capacitatea organismului de a produce sau de a folosi insulina. Diabetul insipid este rezultatul unei probleme cu un hormon denumit vasopresină, produs de glanda pituitară.
Termenul diabet provine din limba greacă, unde înseamnă “a sifona” sau “a trece prin”, iar termenul “mellitus” înseamnă în limba latină “miere” sau “dulce”.
Medicul roman Galenus (secolul II d.Hr., considerat ultimul mare medic al Antichităţii) menţiona diabetul dar nota că nu a întâlnit decât doi oameni cu această boală, ceea ce sugerează că era o afecţiune mult mai rară atunci decât este acum.
Până în secolul V d.Hr., oamenii din India şi China au înţeles că există o diferenţă între diabetul de tipul I şi diabetul de tipul II. Ei au observat că diabetul de tipul II este mai comun la oameni bogaţi, supraponderali, ceea ce implica faptul că, de obicei, bolnavii cu diabet de tipul II mănâncă mai mult şi sunt mai puţin activi decât alţi oameni.
În zilele noastre, cantitatea mare de alimente procesate şi preţurile foarte mici la care se găsesc pe rafturile magazinelor au dus la perimarea acestei asocieri dintre bogăţie şi consumul unei cantităţi prea mari de alimente, însă obezitatea, regimul alimentar şi lipsa exerciţiilor fizice au rămas principalii factori de risc pentru diabetul de tipul II.
În Evul Mediu se credea că diabetul este o boală a rinichilor. Abia în a doua jumătate a secolului XVIII un medic englez a descoperit că această boală apare la persoane care au trecut printr-o traumă a pancreasului.
În 1776, medicul britanic Matthew Dobson, membru al Societăţii Regale, a confirmat faptul că oamenii cu diabet elimină glucoză în urină. Conform unui articol publicat de jurnalul Medical Observations and Enquiries, el a măsurat nivelul glucozei din urină şi a descoperit că este ridicat la bolnavii de diabet.
Dobson a observat şi faptul că diabetul poate duce rapid la deces în unele cazuri, dar poate fi o afecţiune cronică la alţi oameni, contribuind şi mai mult la clarificarea diferenţelor dintre tipul I şi tipul II.
Până la începutul secolului XIX nu existau statistici despre cât de comun este diabetul, nu exista un tratament eficient, iar bolnavii mureau foarte repede, într-un interval de timp ce varia de la câteva săptămâni la câteva luni de la apariţia primelor simptome.
În Grecia Antică medicii recomandau tratarea diabetului prin exerciţii fizice, dacă era posibil, din şaua calului. Ei considerau că prin călărie se reduce necesitatea urinării în exces. Alte opţiuni de tratament includeau: o dietă neiritantă pe bază de lapte şi carbohidraţi, spre exemplu lapte cu orez şi cu amidon “pentru a îngroşa sângele şi a suplimenta sărurile minerale” sau lapte şi apă de orz fierte cu pâine şi cu praf de schinduf (fân grecesc), lupin şi tămâiţă. De asemenea, unele tratamente apelau la opiu, dar şi la alimente “uşoare pentru digestie”, cum ar fi viţelul şi oaia sau la legume verzi, tutun şi chiar postul negru.
Alte recomandări includeau consumul de substanţe chimice precum sulfura de amoniu, steroidul digoxigenină, magnezie (oxid de magneziu folosit de obicei ca laxativ), cretă, săruri de litiu şi de potasiu.
De asemenea, unii medici recomandau şi schimbări ale stilului de viaţă care să includă exerciţiile fizice regulate, purtarea unor haine călduroase, băi reci şi băi turceşti, evitarea stresului, purtarea unei cămăşi din flanel sau din mătase direct pe piele sau masaje.
Aceste modalităţi de luptă împotriva diabetului nu au dovedit o eficienţă foarte bună, iar bolnavii de diabet se confruntau cu probleme severe de sănătate şi mureau până la apariţia tratamentului miraculos reprezentat de insulină.
About Post Author
